Windrose-transparent

ROZA VÂNTURILOR [pamflet] —   Legenda spune că un scriitoraș sărac și lipsit de talent a avut norocul să se îndrăgostească de el fata unui miliardar, care s-a și măritat cu el, fiind teribil de avidă după glorie literară. Fata i-a promis că-i va satisface toate poftele materiale, numai să creeze o operă genială, nemuritoare de care să-și lege numele.

Respectându-și promisiunea, fata i-a cumparat scriitorului nostru o cabană în Alpii elvețieni, unde să poata scrie liniștit, dar degeaba: inspirația îl ocolea pe bietul scriitor. I-a luat apoi un iaht cu care să se plimbe în jurul lumii, doar-doar o căpăta oarece inspirațiune, însă tot fără rezultat. În cele din urma i-a cumpărat scriitorului nostru o vilă pe malul mării, unde să poată în sfârșit scrie netulburat de nimeni… Totul a fost însă în zadar: scriitorul n-avea inspirație și pace !

Întrebat ce-l deranjează pe scriitorul nostru de nu poate nicidecum să scrie, acesta a răspuns necăjit:

— Muștele ! Muștele mă bâzâie și nu mă lasă să scriu !

♦ Când muștele îl supără pe maestru

 Stelian Tănase e tot mai nervos pe măsură ce se apropie alegerile, pierzându-și timpul său prețios cu ștergerea și blocarea „mardeiașilor Facebook-ului”, cum îi numește domnia sa. Îl supără cică batalioanele de analfabeți funcționali, de agramați, postaci și idioți, de psihopați care ies la suprafață ca păduchii.

Se mai plânge dom’ Tănase că respectivii mardeiași au, în marea lor majoritate, conturi false, că nu-și asumă „curajul opiniilor lor”.

Ehe, maestre ! Da’ ce credeai d-ta, că Facebook-ul e academie de științe frumoase ? Nu știai că, dacă te vâri în troaca cu lături, te mănâncă porcii ? Atâta naivitate, maestre, mai rar !

Și-apoi, când mardeiașii aceia strigau „Mu*e PSD”, ți-a plăcut… Ba, chiar erai de părere, împreună cu președintele dvs. liberal, că respectiva înjurătură de cea mai joasă vulgaritate reprezintă… o opinie politică !

Așa opinii politice ați susținut, de așa opinii politice aveți parte. Degeaba vă mai plângeți acum de calitatea slabă a postacilor dvs., că adunați taman ce-ați semănat.

♦ Știrea despre moartea domnului Dinescu

În editorialul său „Ce am simțit eu în ziua în care am aflat că sunt mort”, publicat în „Cațavencii”, Mircea Dinescu ne expune cu lux de amanunte, metafore și înflorituri de stil tot ceea ce-a putu simți și trăi la aflarea teribilei vești a morții sale, aparută pe burtiera unui obscur post TV, diferențiindu-se astfel fundamental de Mark Twain, care a răspuns lapidar la același gen de știre, rezumându-se doar să precizeze c-a fost în mare parte exagerată…

Dinescu ne spune că, deși nu i se pare o virtute dragostea de sine, vestea despărțirii de sine însuși nu l-a lăsat totuși indiferent, că l-a cuprins o oarecare mila față de biata asta țărișoară, rămasă fără ministrul indignării, cum zice domnia sa că l-a poreclit un șmecher.

Domnu’ Dinescu, îmi pare sincer rău c-ați murit, că erați încă tânăr și-n puterea vârstei și tare bine le mai ziceați pe acolo, pe la Academia Cațavencu… Bine îmi zicea mie Ducesa, nevastă-mea aia dintâi: „Alex, pupa-l în bot și citește-l tot, că sătulul de pamflete nu crede la ăl flămand de la Mambo Siria”.

Și cum ziceam, mare păcat c-ați murit, dom’ Dinescu, că – spre deosebire de ceilalți pamfletari – dvs. barem vă făceați că lucrați. Și nici Revoluția nu cred c-ar fi reușit, dacă securiștii ăia care juraseră să-i apere pe satrapul dictator și sinistra sa soție chiar cu prețul vieții nu s-ar fi speriat teribil de atitudinea dvs. încrâncenata din Studioul 4 al televiziunii și n-ar fi luat-o la sănătoasa…

În final, dacă tot sunteți pe lumea cealaltă, v-aș ruga frumos să-mi spuneți și mie dacă nu cumva l-ați văzut pe acolo și pe Mitru al lui Bișboașcă, care are o datorie la mine încă de pe lumea asta, și să-i spuneți să facă ce-o ști și să-și achite datoria, că pe aici afacerile merg prost de când cu pandemia asta și să nu aștepte să trimit recuperatorii după el, că-s ai dracu’ și-l găsesc și-n gaură de rai !