00263-pana de scris

Când suntem tineri ne aruncăm în vâltoarea vieții cu naivitatea specifică vârstei, fără să bănuim cât de ciudată poate fi viața uneori, că investim încredere și sentimente în oameni care nu merită, oameni care nu ne oferă în schimb decât egoismul și perfidia lor.

În armată, un camarad avea un teribil blestem pe care-l arunca asupra noastră de fiecare dată când îl necăjeam cu farsele noastre deocheate. Într-o noapte, camaradul nostru era de gardă și ieșea abia pe la ora două. Noi eram odihniți, că în camera aceea majoritari eram „funcționarii”, adica sanitarul (ăsta eram eu), furierul, șoferul, bucătarul etc. În noaptea aceea l-am așteptat pregatiți cu pernele și becul stins. Când a apărut, teribila bătălie a început. De urmările  nefaste ale ei ne-am dat seama abia când am aprins becul: eram toți negri din cap până-n picioare, iar pernele parcă fuseseră vopsite cu smoală !

Camaradul nostru, fiindu-i frig, se încălzise dând foc la o anvelopă, iar fumul îl înnegrise complet. Cum eu eram cel mai înalt în grad din cameră, camaradul mi-a adresat mie teribilul său blestem, privindu-ma cu ochii săi disperați, care parcă cuprindeau în ei toată deznădejdea iadului: „Mânca-te-ar părăsala !”.

Pe Părăsala am cunoscut-o în liceu. În ultimul an ne-am imprietenit atât de tare încât ne-am mutat împreună. După absolvire, am luat-o de nevastă, fără să bănuiesc că blestemul camaradului bătut cu perne lucrează, deși ceva semne aveam, căci Părăselii îi plăcea tare mult să mă părăsească din te miri ce fleac.

La început n-am dat prea mare importanță comportamentului acesta puieril al doamnei, considerându-l un infantilism care va trece cu vremea, după ce se va mai maturiza. Chestia era însă că Părăsala stătea mai mult pe la mă-sa decat pe acasă, căci după ce ieșea de la serviciu se ducea la mămicuța ei, acasă ajungând abia pe la șapte-opt seara. Am trecut și peste aspectul ăsta, însă n-am mai putut trece atunci când m-a părăsit pentru că m-am uitat la meci. Asta i-a pus capac la toate ! Așa că nu m-am mai dus după ea s-o implor să se întoarcă la mine. După vreo două zile, Părăsala s-a întors singură, însă am întampinat-o cu disprețul meu firesc și reproșuri binemeritate, dintre care cel mai bâlnd a fost: „Du-te la mă-ta !”.

Părăsala s-ar fi așteptat ca eu să mă scuz că m-am uitat la meci și nu i-am dat ei atenție, căci era de o gelozie rară, netolerându-mi prea mult alte activități care nu includeau atenția acoradată sublimei sale persoane. Așa ca mi-a mai tras o părăsală !… Asta a dus la ruperea relațiilor noastre pe termen lung, căci îmi pierdusem răbdarea cu fițele ei de fetișcană imatură, deși era deja femeie măritată.

Deși terminasem liceul ca șef de promoție, n-am dat imediat la facultate, căci voiam să urmez cursurile facultății de științe economice, iar aici era mare concurență, trebuind să fii extrem de bine pregătit. Așa că vreo trei ani am stat cu burta pe carte, tocind intens și muncind în paralel pe la diferite firme.

12

În cele din urmă m-am hotărât să mă înscriu la examen, însă se schimbase modul de admitere, introducându-se concursul de dosare, care făcea o medie din nota obținută la Economie la BAC și media generală de la BAC. Credeam că n-o să am probleme cu media mea de 9,30, însă înaintea mea mai picaseră cam o sută cu medii mai mari… Așa c-a trebuit să mă reorientez, căci pe locurile cu plată, unde se intra și cu 6,00, nu-mi permiteam să studiez, provenind dintr-o familie săracă.

În anul următor am intrat la facultatea de mecanică din cadrul aceleași universități arădene, unde am întâlnit-o, ce să vezi !, pe Părăsală, care era la textile. Eram pe hol, iar unul dintre colegii mei de grupă, cu care mă împrietenisem, discuta cu Părăsala. Bănuim că avea în gând să mă împace cu ea… Din politețe și complezență am întrebat-o ce mai face… Atât i-a trebuit Părăselii ! Fără să spună niciun cuvânt, a plecat ca din pușcă și nu s-a mai oprit până la panoul cu orarul, unde a stat preț de vreo cinci minute, așteptând pesemne să vadă dacă nu mă duc după ea. Io nu m-am dus…

Așa c-a plecat, coborând tropăind pe scări cu tocurile ei stridente… După ce s-a îndepărtat puțin, i-am strigat amabil:

— Părasalo, să ne scrii ! Eventual trimite-ne o vedere !

Asta l-a făcut pe amicul meu să izbucnească într-o criza isterică de râs, din care nu l-am mai putut opri decât cu greu, bătându-l prietenește pe spate, așa cum bate doctorul pruncul nou-născut la maternitate…

A fost ultima părăseală pe care mi-a mai tras-o Părăsala. După câteva zile m-am pomenit cu ea acasă, deși nu mai venise de vreo patru ani. Când am văzut-o, i-am spus:

— Știi, eu trebuie să plec !…

Eu sunt un om căruia nu-i place să părăsească prea des, însă când o fac, o fac pentru totdeauna, căci hotărârea mea este judecată, nu impulsivă.

Divorțul s-a pronunțat rapid, prin acordul părților, căci în afară de timpul pierdut împreună și regretul de-a ne fi cunoscut n-aveam ce împărți. Când s-a dat sentința, am invitat-o pe Părăsală la barul de vizavi de tribunal să sărbătorim evenimentul. A acceptat, căci tot timpul am fost un bărbat galant cu ea, nemolsetând-o barem c-o palma cat am fost împreună.

În bar, am rugat-o pe barmaniță să pună un meci, indiferent care, la plasma de pe perete, lucru care a necăjit-o pe Părăsală, care mi-a spus că trebuie să plece, având nevoie urgentă de o trusă de prim ajutor…

Mare împărțitoare de gesturi teatrale Părăsala asta !… Fără să compenseze prin nimic profund sufletește. Poate doar prin infinitul ei egoism…

Chestia cu trusa de prim ajutor m-a facut să-mi amintesc de armată, unde fusesem sanitar și umblam toată ziulica cu trusa asta după mine, și de blestemul camaradului bătut cu perne… Așa c-am hotărât să pun capăt blestemului, plimbând-o pe Părăsală cu taxiul până la un magazin de unde să-și cumpere trusa, apoi am lăsat-o în fața băncii unde lucra…

beach-1

De la o vreme începuseră să-mi vina tot felul de scrisori pe numele Părăselii, iar eu – băiat finuț – i le duceam la birou. Până într-o zi când m-am dumirit că acestea n-aveau alt rost decât acela de a mă face să mă mai întâlnesc cu ea, căci știam că are multe neamuri pe la instituțiile alea de-i scriau scrisori. Așa că în ziua aceea, intrând pe ușa băncii, am stigat să mă audă toți colegii ei de birou: „A venit poșta !”. Iar Părăselii i-am spus: „Să-ți schimbi adresa, cucoană, ca io nu mai vin !”.

A fost ultima dată când am mai văzut-o pe Părăsală.

După istoria asta, socot că blestemele nu-s mai puternice decât voința noastră, caci, dacă te hotărăști să nu mai trăiești cu blestemul, ajunge o vorbă potrivită ca să-i pui capăt. Și cum să nu fugă blestemul mâncând pământul, dacă tu-i spui de față cu toată lumea c-ai venit să-i tragi o poștă ?

© Alex Hatta