RASVersiune apocrifă—  Se presupune că aparține biografului Giorgeo Zaroari, cunoscut pentru inexatitățile sale (n.a.)

L-ar fi chemat la sine ser Francesco și i-ar fi vorbit astfel:

— Messer Leonardo, spune lumea că ești meșter în toate și cunoști tainele firii și ale omului…

— Sunteți prea generos cu laudele… Ce-aș putea face pentru domnia voastră ?

— Ei bine, sunt un om bogat. Corăbiile mele aduc mirodenii din Levant și de mai departe, din ținuturi stăpânite de turci și de arabi. Am țesătorii de brocarturi fine și catifele grele, toți regii, de la Milano și Neapole, din Francia și Spania îmi sunt clienți. Am legături dintre cele mai trainice cu Republica Venetă și principii germani. Scot bani frumoși vânzând încălțăminte pentru cavaleri și arome pentru doamne. Vând arme toledane și scrieri maure, de-ale gurii  – de la fructe parfumate până la sulemeneli –  și de-ale simțurilor, de la (porțiune ștearsă din manuscris n.a.) până la tablouri ale marilor pictori din Verona, Urbino și Florența.

Deși înfloritor, negoțul meu nu spre culmi se îndreaptă, ci mai degrabă spre declinul său. Bogația mea scade încetul cu încetul, așa cum, desigur, se înclină cu fiecare clipă neîntrecutul turn din Pisa. Dar care să fie cauza, n-o pot afla ! Și mai cu seamă ce trebuie să fac pentru a pune stavilă acestei destrămări.

Leonardo, care nu era niciodată pripit în judecăți, a cerut un răgaz pentru gândire și, după obiceiul breslei, un oarecare aconto care să-i îngăduie să se ocupe de necazurile lui ser Francesco.

După două săptămâni, iscusitul tehnician și pictor a venit din nou la casa lui ser Francesco del Giocondo.

— Am cercetat multe scrieri vechi, traduse în latinește din greaca lui Apelles, ba și din limbi indice și chineze  – ar fi spus el, așa cum mi-a povestit un negustor de mai târziu, care se afla de față și s-a jurat că spune adevărul –  și am aflat că toți cei care vor să ridice o zidire și năzuiesc ca ea să dăinuie, trebuie să înzidească în ea ființa iubită…

— Pe Mona Lisa ! a strigat cutremurat ser Francesco.

— Întocmai, a înclinat capul Leonardo.

— Dar bine, avuția mea nu în ziduri e cuprinsă ! Și cum ți-am spus, negoțurile mele sunt dintre cele mai felurite.

— Am găsit răspuns și la această întrebare. Vei înzidi în fiecare lucru de-al tău doar chipul donei tale. E, cum ar spune Dante, o metaforă… O metaforă și-o garanție că tot ce dai pe bani este provenit de la Casa Giocondo.

Mult s-a bucurat ser Francesco.

— Și cine altul ar putea să facă acest chip atât de scump mie, dacă nu dumneata, messer Leonardo !

— Cu adevarat scump îți va fi, începu să râdă pictorul, spunându-și cererile ce trebuiau trecute în contract. Deci, dacă se vor înțelege…

S-au înțeles. Pe casă și masă, plus toate cheltuielile ivite și alte sume stabilite, cu atât mai mult cu cât Leonardo lăsa din nou neterminată o altă operă, așa cum îi era obiceiul.

Se pare că lucrarea primită n-a fost însă dintre cele mai lesnicioase (dacă ne gândim că a trudit patru ani la acest tablou și nici acum nu se știe  – așa cum susțin și unii și alții –  dacă l-a isprăvit sau nu !). Greutățile pe care le avea de învins nu izvorau numai din cele ce-și propusese artistul să realizeze, dar și din împotrivirea neîncetată a modelului. Căci niciun om  – și mai cu seamă o femeie –  nu poate sta ceasuri la rând în cea mai nefirească poză, cu trunchiul răsucit spre dreapta, aducând mâinile în față și cu capul întors spre privitor. Se plângea adesea Mona Lisa de dureri de ceafă, fiind cu totul neînțelegătoare față de ideile despre nemurirea prin artă la care aspira pictorul.

Why_MonaLisa După ce Leonardo a făcut sute de schițe, după ce a aruncat zeci de cartoane, după ce a stricat culori fără număăr, într-o bună zi a venit cu un fel de mecanism, una din miile de invenții izvodite din mintea sa iscoditoare. Era o cutie așezată pe trei picioare, având pe partea de dinainte un ochi mare de cristal de stâncă. Ce anume făcea cu el și cum îl ajuta la pictură, nimeni nu știe să spună, dar servitorii povesteau că l-au auzit nu o dată pe messer Leonardo strigând ca un turbat:

— Zâmbiți, vă rog ! Zâmbește ! Dar zâmbește o dată ! Îmi trebuie un zâmbet care să cucerească lumea. Un zâmbet  „și cald, tulburător, dar sș rece, crud, un zâmbet care să subjuge bărbații, dar totodată cast și plin de poezie. Zâmbetul unui băiat travestit în fată și al unei viitoare mame”. Un zâmbet pe care o dată ce l-ai văzut să nu-l mai uiți niciodată…

(În continuare, biograful se referă la unele speculații pe care le-au făcut exegeții cu privire la relațiile dintre Leonardo și modelul său, plecând de la analiza tabloului și care pe noi, aici, nu ne preocupă.)

Din motive ce pot fi cercetate în alte scrieri, Leonardo rupe contractul și pleacă în Franța la curtea lui Francisc I. Se crede că ar fi luat cu el și pânza care o înfățișa pe Mona Lisa…

Nota autorului: Desigur, putem să punem la îndoială toate aceste afirmații dacă ne gândim că și biografii din epocă au furnizat destule date eronate pe seama lui Leonardo da Vinci. Oricum, tabloul intitulat „Gioconda”, după ce a decorat sala de baie a lui Francisc I și mai târziu dormitorul lui Napoleon I, a ajuns în cele din urmă la Luvru (cu mici escapade aventuroase pe care Leonardo nici nu le visase).

Pe de altă parte, nu este exclus ca întreaga poveste a faimosului tablou să nu fie, la urma urmei, decât o strălucită glumă din istoria artei. Și atunci, cum rămâne cu precizarea pe care o găsim pretutindeni că Mona Lisa a fost soția lui ser Giocondo ? Aici e și cheia: giocondo chiar asta înseamnă, glumind (in limba italiană).

Ne mai încurcă doar tabloul de la Luvru… Cine știe, poate l-a pictat vreun elev talentat și l-a semnat maestrul. În fond, Verocchio nu făcuse la fel lăsându-l pe Leonardo să picteze porțiuni din tablourile sale ? Oricum, procedeul a făcut școală…

Edurad Jurist, Adevărul despre Gioconda